Speranţă

desparte cărarea pe care-ai zidit-o
cu limbă de moarte şi vise deşarte
aprinde speranţa în zări, iubito
să cauţi iar marea
albastră
cu şoapte...

Minte-mă

minte-mă frumos
şi lasă să-mi crească aripi
să mă înalţ până la stele
şi înapoi
să cad uşor
ca un fulg
în linişte pe mare
şi valuri tulburi
să se spargă
de sufletul meu.

Eu

iar eu undeva uitat printre hârtii
îngălbenite de vreme şi ceară
paianjenii şi-au ţesut masa în taină
să rupă tăcerea din noapte
şi luna mai scapă o rază
albastră ca marea
cea verde
precum firul de iarbă
dimineaţa devreme
în picuri
de rouă
se scaldă.

Lasă-mă să mă pierd

lasă-mă să mă pierd
în sufletul tău curat
să caut speranţa
ce parcă a plecat
cu dricul departe
pe un drum uscat.
acuma e iarnă
şi ninge curat
pe sufletul meu
ce parcă a secat
fântâna curată
proaspătă şi minunată.
tu doar lasă-mă
lasă-mă să mă pierd.

Dor

văd cum zăpada îţi sărută ochii
şi sunt gelos pentru că sunt prea departe
aş vrea să-i sărut eu, dar nămeţii
mă-ndepărtează de tine
o pasăre vine, încet se aşează
şi-mi cântă de dor şi de jale
încerc s-o alung, dar ea nu vrea să zboare
cristale sunt lacrimile ei
şi-o floare
se naşte-n pervazul
de piatră.

Primăvară uitată

aveam să-ţi spun o primăvară
dar am uitat-o în grădină
şi-a-nceput să ningă.
şi-a nins
şi-a nins
covorul alb s-a-ntins
şi primăvara mea
a rămas neşoptită.

Uitat

eram un nebun
uitat pe o bancă
pierdut într-o oglindă
de priviri hulpave
bolnav de iubire
tremuram cu zgardă
să prind o privire
de speranţe deşarte.